Mi se pare doar mie sau se răresc
Oamenii care chiar știu să citească și să scrie,
Care nu doar visează, ci pot face o Românie
Care scârțâie din toate balamalele să fie altfel?
Oameni ce se trezesc dimineața și chiar au țel,
Oameni care sunt creativi, muncitori, politicoși,
Deștepți, cu coloană vertebrală, sârguincioși,
Care vor familie și o viață normală
Și au aptitudini, nu doar pretenții pe burta goală,
Care nu iau bunătatea drept prostie
ori slăbiciune,
Care când ajută un om, îl ajută pe bune,
Care stau la rând în mod civilizat,
Care pun separatorul ăla plasticat
În market, pe bandă, la casa de marcat
Și după produsele lor pe care le-au cumpărat,
Nu doar după ale ăluia din față căruia nu i-a păsat.
Oameni care vor să fie soluție, nu problemă,
Care vor să trăiască în echilibru, nu în extremă,
Care stau pe scara aia rulantă pe partea dreaptă
Și, când vii spre lift, nu-ți închid în nas, te așteaptă,
Care îți vorbesc normal deschis și răspicat,
Cu răbdare și transparență în mod civilizat,
Care nu-ți dau în continuu într-un mod subtil
De înțeles că ești sub ei și-ar trebui să fii umil,
Care nu-ți cer spagă că să-și facă treaba
De parcă fișa postului lor e „statul degeaba”
Și se comportă ca și cum îți fac o mare favoare
Iar tu ești cel mai deranjant lucru de sub soare.
Oameni care înțeleg ce înseamnă drept de vot
Și se preocupă de asta pentru că pot.
Pentru că neprezentarea nu transmite lipsă de alegere,
Transmite că nu-ți pasă și că dai trecere
Altora să decidă pentru tine
În loc să mergi și să-l anulezi dacă crezi că n-ai cu cine.
Oameni cu planuri și reușite imense
Și un mediu normal unde primesc recompense
Inteligența, dedicația și inovația
Nu pupincurismul, șpaga și obligația.
Oameni care până-și prind trenul respectă stația.
Oameni ce ar putea să ducă pe culmi noi nația
Și să fie pronunțat cu alt gând numele României.
Să fie o țară cunoscută drept oază a omeniei,
Nu leagăn și fabrică de hoție și prostie…
Oameni care chiar să-și dorească și să știe
Care au răspuns la întrebarea „Ce-ți pasă ție?”…
Ăștia-s oamenii din ce în ce mai sufocați și singuri,
De care proștii din jur spun că au fițe și figuri,
Și desigur sunt des întrebați:
„Te crezi mai bun ca noi? Hai lăsați, lăsați…”
Și în loc să spună un „DA!”, cu tupeu și asumat,
Îi lasă pe ăia care au doar un ego umflat
Să se creadă așa. Iar ei vor să fie acceptați
Așa că-și înghit cuvintele și stau aplecați.
România asta ar fi trebuit să fie a lor.
Încă sper să apuc să văd așa ceva până mor.
Și ei? Ăia care mai sunt? Ce fac ei? Că nu-i ok…
Dacă din calitățile mai sus enumerate
Le ai pe toate
Și totuși ți-e frică și alegi să stai în spate
Sau să pleci în alte țări mai puțin viciate,
Devenind astfel doar un simplu imigrant
Dezrădăcinat într-un mod aberant
De niște oameni care clar îți sunt inferiori,
Dar care sunt antrenați de monștrii seniori…
N-ai făcut nimic. Ai rămas tot mic.
O fi ăsta blestemul?
E mai bine să pleci decât să rămâi?
E prostie să vrei să-ți faci aici un căpătâi?
Încă pare o iluzie împuținarea asta de calități?
Sau se duc dracului pe rând sate, orașe, localități?
Nu credeți că s-a ajuns mult prea departe
În goana asta după caimacul din lapte?
În care fără implicare într-un mod activ
România devine încet și sigur doar un mediu nociv
Unde, dacă-ți știi drepturile, nu ești de gașcă
Și, dacă vrei să fii acceptat, îți trebuie obligatoriu mască,
Unde se întâmplă chestii negative într-o zi
Mai mult decât am scris eu într-un an poezii.
E rău? E bine?
Gândește pentru tine!